Urbanizarea (sau gradul de urbanizare) este definită – în sensul cel mai larg – a reprezentând ponderea populaţiei care trăieşte în mediul urban. Există diferite teorii cu privire la relaţia dintre urbanizare si dezvoltare. Potrivit unor interpretări, urbanizarea este un factor al dezvoltării, sau o cauză a dezvoltării; teorii mai recente au respins acest tip de relaţie cauzală şi au concluzionat, pe baza unor analize detaliate, că urbanizarea este un rezultat (efect) al proceselor de dezvoltare economică. Din acest punct de vedere, gradul de urbanizare poate fi considerat un indicator indirect al dezvoltării.
Sursa datelor: World Bank, http://data.worldbank.org/indicator/SP.URB.TOTL.IN.ZS?view=map
În anul 1980, comparativ cu Bulgaria, Polonia, Ungaria şi alte ţări ce vor deveni membre ale Uniunii Europene în 2004 sau 2007, România se afla pe ultimul loc în ceea ce priveşte procentul populaţiei care trăia în mediul urban. Spre exemplu, rata de urbanizare în 1980 în România (46,07%) era cea mai scăzută din regiune. Rata urbanizării în România a crescut constant în intervalul 1980-1994, ajungând la 53,92%. Trebuie menţionat că o parte a acestei creşteri s-a datorat unor decizii pur administrative, care au transformat, peste noapte, comune mari în oraşe.
Criza economică de la jumătatea anilor ’90, restructurările economice şi începutul migraţiei externe au dus la scăderea populaţiei din mediul urban în intervalul 1995-2002. După acest an, procentul populaţiei urbane din România a crescut în mod constant, ajungând în anul 2016 la 54,75%. În ciuda acestei creşteri, România este, în continuare, pe ultimul loc în regiune în privinţa gradului de urbanizare. Bulgaria are un grad de urbanizare de 74,27%, Ungaria unul de 71,67% şi Polonia unul de 64,02%. De asemenea, gradul de urbanizare al României era în 2016 cu 20,68% mai scăzut decât media UE 28.
Graficul și interpretarea au fost puse la dispoziție de Augustin Stoica și Raluca Buturoiu, membri în echipa proiectului „Starea Naţiunii”.
